Sa va spun si eu despre minunatele mele sarmale in vasul roman cu capac.
Le-am infasurat, le-am bibilit, le-am asezat frumos in oala si le-am bagat la caldura cuptorului. Nu trece o ora si casa mea s-a umplut de fum. De unde fum?
Scot oala din cuptor, scot ceva zeama care imi parea ca da pe-afara si bag iar oala la cuptor.In casa in continuare fum de-l taiai cu cutitul...Deschid geamurile, aerisesc, risc sa fac pneumonie(ca de, eu cand fac mancare stau in maieu/maiou), dar fumul nu se da dus si pace. Incerc o alta alternativa si incerc sa-l ignor, poate se supara si trece. Da de unde frate! Se incapatana sa ramana in ciuda eforturilor mele. Treaba cu ignoratul (si cu curentul rece ce-l simteam deja la coaste ) a durat vreo doua ore bune. Capitulez si sting focul la cuptor cu gandul sa incerc alta data. Un gand jucaus si pofticios ma impinge sa dau capacul la o parte sa admir frumusete de sarmale infuriate si fierbinti. Nu puteam eu sa stau cuminte? Nu puteam sa pun pe altcineva? Nuuuuu!!!!
Asa ca m-am delectat cu privelistea sinistra si intunecata oferita de niste mogaldete aproape carbonizate ce-si iteau capusoarele dintr-o masa intunecata si fara pic de lichid.Minunata mea oala se fisurase, iar lichidul se scursese frumusel si tiptil in cuptor unde se transformase intr-un fum innecacios si nesuferit si in ceva lipicios si negru pe plita cuptorului.Sotul meu vine atunci cu ideea minunata:" Lasa ca punem deasupra smantana si nu se mai vede cat sunt de bronzate."
Si asta a fost povestea" Sarmalele, oala si fumul".
Nu am pozat minunatia pentru ca nu merita. Nu a fost cuminte.
Poza minunata luata de AICI
